Poemul ,,Luceafărul” a generat ,de-a lungul timpului , o cantitate considerabilă de interpretări critice.
Structural, ,,Luceafărul” este un poem alegoric destul de întins, de 98 de strofe, cu o desfășurare epică ușor perceptibilă, alegoria trebuie înțeleasă nu în sensul obișnuit , de figură de stil, ci ca o figură de compoziție, care în cazul de față , dobândește proporțiile unei forme creatoare din care se desprind marile viziuni romantice ale lui Eminescu.
Schema epică este de basm și rezultă, din prelucrarea, în forme succesive, a unui basm popular cules din Muntenia de germanul Richard Kunisch , ,,Fata în grădina de aur”, și publicat la Berlin în anul 1861.
Sensul fundamental al alegoriei îl dă Eminescu , prin cunoscuta însemnare din manuscrisul 2275: ,,Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
Mihai Eminescu se află în postura ucenicului vrăjitor, care, prin forța sa creatoare , dezlănțuie puterile ascunse ale cuvintelor, concentrate în versuri de o limpezime exemplară, de o clasicitate a expresiei rar întâlnită.
Poetul privește o dată spre folclorul românesc, de unde extrage mituri vechi, în primul rând motivul Zburătorului, dar și credințe în demoni acvatici, duce la apogeu teme și motive romantice de largă circulație .
Prin vizionarism, Eminescu privește însă și spre viitor , transcende timpul în care a trăit , prefigurând , la modul mitopoetic, ficțional , teorii cosmogonice de cea mai frapantă actualitate.
Această imensă pădure de simboluri și de viziuni lirice se ridică pe o schemă epică simplă , structurată în patru tablouri , într-un cadru atemporal, de basm ,un basm însă ,,atipic”, care implică de la început spații mai puțin obișnuite.
În primul tablou , prefigurat în strofele 1-43 și cuprinzând idila dintre fata de împărat și Luceafăr , se deschide o perspectivă ascensivă, dinspre tărâmul terestru spre spațiul cosmic .
După ,,Zburătorul” lui Ion Heliade-Rădulescu , ,,Luceafărul” reia tema iubirii imposibile dintre două ființe aparținând unor lumi diferite, o ființă muritoare , deși mai puțin comună, chiar înzestrată cu atributele unicității.( ,,Și era una la părinți/ Și mândră-n toate cele,/ Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele.”), alta venind dintr-o lume eternă , pentru care categoriile perisabile , timp, spațiu , moarte nu există( ,,Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte”) sau sunt definite numai din perspectivă umană, terestră.
De o parte se așază spațiul închis , în care se află fata ,,din rude mari împărătești,” pe care nu-l poate părăsi nicicum ,un castel enigmatic, la marginea unei mări , dom cu bolți falnice și numai cu o fereastră deschisă spre cer , de cealaltă se desfășoară orizonturile idealității, ,,mișcătoarele cărări ” ale infinitului , din care ,,un mândru chip se-ncheagă”, cel al Luceafărului .
